Bibliografia lui moș Nicolae Herlea este una fabuloasă. A fost o personalitate marcantă a vieții culturale, sociale, politice și a luptei naționale din veacul al XIX-lea. A fost dăruit de Creator cu dragoste de carte și de neam, cu cinste și omenie, cu spirit de luptător pentru dreptate. A fost un autodidact citind mult și multe. Contemporanii îi apreciau înțelepciunea, cunoștințele, chibzuința cu care rezolva problemele, indiferent de natura acestora. Cunoștea Biblia mai bine decât mulți preoți; era cântăreț în strană; a fost învățător și inspector școlar; era un priceput chirurg care știa să ”repare” fracturile; cunoștea valoarea terapeutică a plantelor medicinale. A luptat în armata lui Avram Iancu ajungând până la gradul de căpitan. La Moș Nicolae Herlea sentimentul datoriei față de națiunea română, pentru ale cărui drepturi s-a luptat toată viața se îmbina cu dragostea de oameni. Numeroase episoade din timpul revoluției de la 1848 – 1849 îi dezvăluie latura omeniei atât de rară în vremuri ca acelea. A fost la Blaj pe Câmpul Libertății, a condus cetele de țărani din satele de pe Câmpul Pâinii. După înfrângerea revoluției trece dincolo de munți și este găzduit la moșia Florica a familiei Brătianu. Se întoarce la ai săi, în satul natal, unde va ajunge primar. A continuat să lupte pentru drepturile naționale și sociale ale românilor transilvăneni. Se implică în mișcarea memorandistă; face parte din delegația de 300 de români care prezintă Memorandumul la Curtea din Viena. Acolo ține o cuvântare (străbătută de o înaltă dragoste pentru români) în trei limbi: germană, latină și română, uimind asistența cu erudiția sa. Impresia pe care a lasat-o autorităților austro-ungare reiese dintr-o notă informativă în care se scria: ”Nicolae Herlea nu e un țăran, ci un intelectual deghizat în haine țărănești”. În 1894, cu prilejul procesului memorandiștilor, Moș Nicolae Herlea este ales printre cei trei delegați care trebuiau să protesteze la Viena contra acestui proces. Este arestat la întoarcerea acasă dar la presiunile din țară, dar mai ales din afară, este grațiat în 1895. Și-a slujit cu devotament neamul și țara. Trecea la cele veșnice pe 13 februarie 1897 fiind petrecut pe ultimul drum de 10.000 de oameni veniți din toată Țara Ardealului.