Se năștea, în urmă cu 95 de ani, în casa preotului Sebastian Stanca, Radu, mezinul familiei. Familia se va muta la Cluj unde Radu va urma cursurile școlare primare, gimnaziale și liceale, ultimele la “Gh. Barițiu” (unde era director Alexandru Ciura iar dascăl de română Ion Chinezu – directorul revistei “Gând Românesc”). Debutează la doar 15 ani cu poezia “Mi-e dor” publicată în revista școlii (“Mâine artă-literatură”). Va publica apoi în “Națiunea română”, “Pagini literare”, “Lamuri”, “Familia”, “Gând Românesc”, “Lucefărul”, “Kalende” ș.a. În 1940 debutează ca actor în rolul  lui Farfuridi din “O scrisoare pierdută” a lui Caragiale. În urma Dictatului de la Viena (august 1940) Facultatea de Litere și Filosofie (unde era student) se muta la Sibiu (ca și cele de Drept și Medicină). Își ia licența în litere cu calificativul “magna cum laude”. Din 1943 devine asistentul lui Lucian Blaga la catedra de filosofia culturii. Radu Stanca va rămâne la Sibiu și după reîntoarcerea la Cluj a Universității. Va activa ca profesor la Conservatorul popular (din 1945 până în 1949). Este actor amator și pune bazele Teatrului de Stat din Sibiu (1948). Este asistent de regie, apoi regizor (din 1949). Primește Premiul de Stat clasa a III-a pentru spectacolul “Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea (1952). Paralel cu activitatea regizorală continuă să publice în reviste: Tribuna, Contemporanul, Steaua, Vatra Românească.

În 1961, pe întâi octombrie, este numit prim regizor la Teatrul Național din Cluj unde montează ultimele sale spectacole “D-ale carnavalului” (de I.L. Caragiale) și “Unchiul Vanea” (de A.P. Cehov).

Moare, la doar 42 de ani, pe 26 decembrie 1962. Postum îi apar volumele “Versuri” (1966), “Teatru” (1968),  “Poezii-Gedichte” (1979).

“Radu Stanca – scria Ironim Munteanu  – a ars la flacăra artei teatrale, pasionat și lucid, exemplu de dăruire și sacrificiu în slujba creației”.