Apare, la Blaj, revista “Izvoare  de lumină” consacrată împlinirii a 225 de ani (octombrie 1979) de la înființarea Școlilor Blajului. Revista este un omagiu adus întemeietorilor acestor izvoare de lumină, flori ale darurilor, episcopului Petru Pavel Aron, corifeilor Școlii Ardelene, dascălilor și elevilor ce au dus faima “Micii Rome” în lume.

Protopopul Vasile Damian, născut în urmă cu 160 de ani la Zlatna, a fost unul din vajnicii bărbați ai neamului, ce s-a zbătut toată viața lui pentru neamul românesc din Ardeal. El a fost, cum îl caracteriza N. Iorga (în cartea sa “Oameni care au fost”),  “preot între preoți, luptător între luptători.. unul din șefii lungii și grelei lupte de eliberare a fraților noștri de peste munți”. Absolvent al Liceului romano-catolic din Alba Iulia (1874), al Seminarului teologic “Andreian” din Sibiu, al Facultății de filosofie a Universității din Viena, Vasile Damian a fost preot, protopop, director de bancă, profesor și director al Liceului românesc din Brad, președinte al Reuniunii învățătorilor din Zarand, președinte al Despărțământului ASTRA din Brad.

În toate a fost un slujbaș modest și devotat al neamului său. A fost deputat la Pesta, președinte al C.N.R. Brad, membru în Marele Sfat Național Român de la Alba Iulia, deputat în primul Parlament al României Mari.

A refuzat alături de Ștefan Cicio Pop, Roman Ciorogariu și Ioan Lupaș să semneze actul de loialitate către monarhia austro-ungară cerut de contele Tisza.

A stat stejar neînfrânt (cum îl numește G. Barițiu) în fața furtunilor, drept, neînfricat, cu credința în viitorul neamului său românesc.

Se năștea, în urmă cu 95 de ani, în casa preotului Sebastian Stanca, Radu, mezinul familiei. Familia se va muta la Cluj unde Radu va urma cursurile școlare primare, gimnaziale și liceale, ultimele la “Gh. Barițiu” (unde era director Alexandru Ciura iar dascăl de română Ion Chinezu – directorul revistei “Gând Românesc”). Debutează la doar 15 ani cu poezia “Mi-e dor” publicată în revista școlii (“Mâine artă-literatură”). Va publica apoi în “Națiunea română”, “Pagini literare”, “Lamuri”, “Familia”, “Gând Românesc”, “Lucefărul”, “Kalende” ș.a. În 1940 debutează ca actor în rolul  lui Farfuridi din “O scrisoare pierdută” a lui Caragiale. În urma Dictatului de la Viena (august 1940) Facultatea de Litere și Filosofie (unde era student) se muta la Sibiu (ca și cele de Drept și Medicină). Își ia licența în litere cu calificativul “magna cum laude”. Din 1943 devine asistentul lui Lucian Blaga la catedra de filosofia culturii. Radu Stanca va rămâne la Sibiu și după reîntoarcerea la Cluj a Universității. Va activa ca profesor la Conservatorul popular (din 1945 până în 1949). Este actor amator și pune bazele Teatrului de Stat din Sibiu (1948). Este asistent de regie, apoi regizor (din 1949). Primește Premiul de Stat clasa a III-a pentru spectacolul “Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea (1952). Paralel cu activitatea regizorală continuă să publice în reviste: Tribuna, Contemporanul, Steaua, Vatra Românească.

În 1961, pe întâi octombrie, este numit prim regizor la Teatrul Național din Cluj unde montează ultimele sale spectacole “D-ale carnavalului” (de I.L. Caragiale) și “Unchiul Vanea” (de A.P. Cehov).

Moare, la doar 42 de ani, pe 26 decembrie 1962. Postum îi apar volumele “Versuri” (1966), “Teatru” (1968),  “Poezii-Gedichte” (1979).

“Radu Stanca – scria Ironim Munteanu  – a ars la flacăra artei teatrale, pasionat și lucid, exemplu de dăruire și sacrificiu în slujba creației”.

În urmă cu 100 de ani vedea lumina zilei Dumitru Salade, nume de rezonanță al științelor pedagogice și psihologice din România. S-a născut la Daia Română într-o familie de agricultori. După școala primară din sat urmează gimnaziul la Sebeș (1926-1929) și apoi Liceul “Mihai Viteazul” de la Alba Iulia unde l-a avut ca diriginte pe Virgil Cucuiu și printre colegi pe viitorul filolog Iosif Pervain. Absolvă în 1938 Facultatea de Litere și Filosofie, secția psihologie. Și-a dedicat 30 de ani Universității din Cluj și cercetării privind orientarea profesională a tineretului. Ca președinte al Comisiei de orientare profesională și școlară din cadrul Ministerului Educației și Învățământului se implică dinamic în problemele școlii românești și educarea tineretului. Lucrările sale se adresează deopotrivă profesorilor, diriginților, studenților – de perfecționarea cărora se ocupă asiduu. Este autor al unor lucrări reprezentative: “Educația prin artă și cultură”; “Dicționar de pedagogie” (1979); “Educație și personalitate” (1995); “Dimensiuni ale educației” (1998); “Studii de pedagogie aplicată”(2000).

Este autorul a două remarcabile monografii ale satului natal “Daia Română – izvor la care mă întorc mereu însetat” (2002); “Pe cărările vieții” (2005). Ultima carte a apărut în anul în care, la 90 de ani, Dumitru Salade pleca dintre noi. Rămâne însă opera sa de referință pentru școala, dascălii și învățământul românesc.

Un eveniment de neuitat s-a petrecut în urmă cu 45 de ani. În satul Vâltori, aparținând orașului Zlatna, s-a aprins pentru întâia dată becul electric. Satul a fost racordat la rețeaua electrică a orașului Zlatna. Așa cum spunea un sătean hâtru și bucuros: “neam de neamul meu a trăit la lumina lumânării de seu sau la lămpaș. Acum s-a făcut cu adevărat lumină”.

Apare la Aiud, sub redacția lui Ovidiu Hulea, revista de literatură, artă, cultură “România literară”. Au apărut doar patru numere, proiectul încetând din lipsă de fonduri și sprijin. Printre colaboratori s-au numărat nume importante ale literaturii și publicisticii ardelene: Ion Agârbiceanu, Gh. Bogdan-Duică, Emil Isac, Emil Giurgiuca, Livia Rebreanu-Hulea, Alexandru Ciura, Coriolan Suciu, Nicolae Mărginean.

În ziua supliciului, după ce au fost împărtășiți de preotul “schismatic” Nicolae Rațiu, protopopul Alba Iuliei, Horea și Cloșca sunt urcați într-un car special și duși spre locul execuției. Erau însoțiți de un escadron de cavalerie din Toscana și de 300 de pedestrași. Pe Dealul Furcilor erau strânși mii de oameni – pe lângă fruntașii comitatului și nobili, aici fuseseră aduși câte 3 bătrâni și 3 tineri din fiecare sat din cele 4 comitate în care s-a produs răscoala. Cloșca a primit cel puțin 20 de lovituri până a murit sub privirile lui Horea, legat și ținut în picioare de ajutoarele călăului. Apoi, Horea , este urcat pe patul său, legat, iar călăul începe să-i zdrobească oasele începând cu cele de la picioare. După patru lovituri, la porunca interpretului roman al Comisiei de anchetă, Eckard, îi este zdrobit, cu 8-9 lovituri, pieptul.
Cei doi treceau astfel din viața pământeană în eternitate și în templul unde dorm martirii neamului românesc. Datori suntem să ne închinăm în fața jertfei lor!

În dimineața zilei de 26 februarie 1785 a fost citită sentința de condamnare a lui Horea și Cloșca în fața clădirii gărzii celei mari (aflată pe locul unde se înalță astăzi Muzeul Național al Unirii). Sentința este citită în limbile germane și română. Ea prevedea ca Horea și Cloșca să fie duși până “Sub Furci”, unde va avea loc execuția iar acolo, de vii, să li se frângă oasele cu roata, mai întâi lui Cloșca, apoi lui Horea; după aceea trupurile lor să fie tăiate în bucăți, măruntaiele să le fie îngropate la locul supliciului. Bucăți din trupurile lor să fie expuse în locurile unde au avut loc cele mai groaznice ucideri, aprinderi și prădăciuni.
În românește sentința a fost citită de interpretul contelui Iankovitsch, Eckard.

Se inaugura la Alba Iulia modernul cinematograf “Columna” cu o capacitate de 500 de locuri. Primul film, prezentat la inaugurare, a fost “Simpaticul domn R”.
Astăzi fostul cinematograf este, de mult, o amintire.

În urmă cu 35 de ani, în plin communism, un grup de oameni pasionați de natură, au constituit la Alba Iulia Clubul de turism montan ALBAMONT. Aflat printre membrii fondatori ai acestui club, care a scris și scrie istorie în domeniu, autorul acestei rubrici nu poate să nu amintească aici două nume mari care au stat la temelia Albamontului: regretații Mărioara Pușcaș și Jean Bolog – a cărui firmă I.J.C.M. a luat sub aripa sa protectoare nou înființatul Club.
La mulți ani, Albamont!