2 noiembrie – La îndemnul lui Crișan, țăranii aflați la adunarea de la Curechiu (Zărand), ard curțile nobiliare, din Criscior, pornesc spre Mihăileni și Brad.
3 noiembrie – Nobilii sunt obligați să se boteze în ritul ortodox, iar fetele acestora obligate să se căsătorească cu fii de iobagi. Zărandul este cuprins de răscoală.
5 – 6 noiembrie – Răsculații conduși de Horea și Cloșca ocupă orașele Câmpeni și Abrud. Oastea țăranilor se împarte în două coborând pe văile Arieșului (condusă de Cloșca) și Ampoiului (condusă de Ioan, fiul lui Horea). Sunt atacate curțile nobiliare din Sălciua, Rimetea, Colțești.
6 – 7 noiembrie – Cetatea Devei este asediată. 44 de țărani sunt prinși și executați de nobili. Răsculații se răspândesc pe Mureș spre Arad și spre Alba Iulia.
8 noiembrie – Are loc încercarea de prindere a lui Horea, la Bucium. Căpitanul suprem va fi salvat de cetele conduse de Ionuț Dandea.
11 noiembrie – Ultimatumul răsculaților adresat nobililor asediați în cetatea de la Deva; se cerea ca ”nobilii să nu mai fie” și împărțirea moșiilor acestora către țărani.
12 noiembrie – Se încheie armistițiul de la Tibru între Cloșca și vicecolonelul Schultz. Se prevede încetarea ostilităților pentru o perioadă de 8 zile.
13 noiembrie – Se încheie armistițiul de la Inuri.
16 – 17 noiembrie – Sunt încheiate armistiții, între răsculați și armată, la Valea Bradului și Sălciua.
21 noiembrie – Împăratul Iosif al II-lea ordonă reprimarea răscoalei.
27 – 28 noiembrie – Țăranii răsculați înfrâng armata austriacă în bătăliile de la Brad și Hălmagiu.
29 noiembrie – Vicecolonelul Schultz este înfrânt la Rîmeț de către răsculați. În aceeași zi trupa condusă maiorul Dolcinenigo este înfrântă la Lupșa.

Învingătorul de la Șelimber a intrat în Alba Iulia, în ziua de luni, 1 noiembrie 1599, pe poarta Georgiana. Festivitatea a fost deschisă de episcopul Dimitrie Napragy, însoțit de un grup de preoți îmbrăcați în mantii cernite, care i-a urat Voievodului Mihai bun venit și i-a înmânat cheile Cetății. După reprezentanții clerului au urmat membri aleși ai breslelor meșteșugărești din oraș. Populația Cetății Alba de pe Mureș l-a primit cu urale și aplauze pe Mihai Viteazul.

Acesta călărea un cal, semeț, de culoare alb-albastră din rasa arabă. Voievodul purta pe cap o căciulă de piele, tivită cu blană scumpă, împodobită cu egretă neagră cu pene de cocor din Baleare, prinse cu o rozetă din aur și smaralde. Era îmbrăcat cu o tunică albă ornată cu pietre prețioase și butoni de aur. Peste aceasta purta o mantie de mătase albă brodată cu mai multe rânduri de vulturi de aur. Mantaua acoperea partea din spate a superbului său cal de sânge nobil. În picioare avea cizme de marochin de culoare galbenă. De cingătoare îi era prinsă o sabie încovoiată bătută cu aur și 50 de nestemate roșii. Era urmat de Doamna Stanca și de cei doi copii: Florica și Nicolae. De o parte și de alta erau flautiști, trompetiști și toboșari. Apoi un grup de lăutari care cântau cântece tradiționale de la curțile voievozilor din Valahia.

Cortegiul continua cu prezentarea drapelelor capturate în timpul bătăliei de la Șelimber. În urma lor veneau boierii, diplomații valahi și ostașii care încheiau parada. Salve din tun, dangat de clopote. Mihai Vodă se va așeza în palatul princiar. (dr. M. Cristian ”Mihai Viteazul”, 2013)

Mihai – scris N. Iorga – deprins a sta în ”cetate de scaun păzită de Dumnezeu”, după milenarea tradiție bizantină, a dat Ardealului o capitală statornică”.

Născut în Bistra Arieșului (14.06.1878) Nicodim Ganea va fi elev al liceului pedagogic din Blaj, va absolvi școala de cântăreți bisericești (având ca profesor pe Iacob Mureșianu) apoi Conservatorul de muzică din București (1904 – 1908) și Budapesta (1908 – 1910) – aici având ca profesor un al mare compozitor: Bela Bartok.
La Budapesta își începe activitatea dirijorală la corul Societății Academice ”Petru Maior” a studenților români. Este apoi profesor de muzică și dirijor de cor la Aiud, Șard, Bistra, Bucium, Câmpeni și Roșia Montană. În 1917 predă muzica în școlile Blajului, unde va reveni în 1930 după peregrinări prin București și prin orașe transilvănene. Aici este prieten cu profesorii Cherebețiu, Ioan Florea, Ioan Blăjean (cântărețul orb – omul cu ochelari negri), pictorul Iuliu Moga (care-i face și portretul). A compus muzică de teatru vocal – simfonică dar în special muzică corală. Din acest ultim domeniu amintim câteva creații ce l-au înscris în cartea de onoare a compozitorului român: ”Sentinela română”, ”Stroie Plopan” (pe versuri de V. Alecsandri); ”Revedere” (versuri M. Eminescu); ”Din Poiana Vadului”, ”Puișorul”, ”Mărită-te mândra mea”, ”Du-te dor, cu dorurile”, ”Cât de drag mi-o fost o vară” (versuri Elena din Ardeal), ”Rătăcesc pe drum pribeag”, ”Păstorul moț înstrăinat”, ”Floricica”.
Corurile sale vor apărea, postum, în 1969 la Ed. Muzicală sub îngrijirea lui I.R. Nicola. În timpul vieții a publicat volumul de versuri ”Din sărmana mea grădină” (Blaj, 1910), reeditat la Orăștie în 1911.
Trece la cale veșnică pe 24 octombrie, în urmă cu 65 de ani și este înmormântat în satul natal.
Școala din Bistra, în curtea căreia i-a fost amplasat un bust, poartă numele compozitorului.

Monseniorul Pamfil Cârnațiu, produs al școlilor Blajului, cu studii de teologie la Roma (Ateneul De Propaganda Fide) și filozofie ( la Universitatea Gregoriană) este o figură binecunoscută a exilului românesc. Doctor în teologie cu teza ”Asupra istoriei după Benedetta Croce”, hirotonist ca preot în 1945, a ales să se stabilească la Roma decât să se întoarcă într-o țară bolsevizată.
A activat (până în 1998) în cadrul Secretariatului de Stat din Vatican. A fost primul crainic și responsabil al Programului în limba română la Radio Vatican. De numele său se leagă apariția revistei românești din exil ”Suflet românesc” și a publicațiilor ”Buna Vestire”, ”Unirea”, ”Perspective” (toate din exil). Opera sa cuprinde printre altele volumele ”Biserica Română Unită” (Madrid, 1952); Paul VI – papa timpurilor noastre; Misterul Bisericii; Misterul Preasfințitei Treimi; Calvarul Bisericii Române Unite; Un prieten al românilor: Monseniorul Alberto Canesti; Dictatul de la Viena” (Roma, 1969). A scris despre: Nicolae Iorga și Blajul; Ioan Micu Moldovan; Blajul și 3-15 mai 1848; Ovidiu Bârlea; Ștefan Manciulea; Aloisie Tăutu.
A primit titlurile: Monsenior de Roma și canonic onorar în Capitlul Bazilicii Papale Sfântul Petru din Vatican.
A trecut la cele veșnice pe 7 septembrie 2009, la aproape 90 de ani, și este înmormântat la Roma.

Personalitate complexă, dar reprezentativă a istoriei Transilvaniei de la sfârșitul veacului al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, Ioan Mihu și-a pus amprenta pe varii domenii ale vieții sociale, economice, naționale și culturale a românilor ardeleni. Își ia doctoratul în Drept la Universitatea din Budapesta; se implică în activitatea de avocat la Orăștie dar și în lupta de emancipare a burgheziei românești din zonă. Este întemeietor și apoi director (20 de ani) al Băncii ”Ardeleana”. Credința sa era că numai dezvoltarea economică poate aduce prosperitate unui popor.
”Nici un popor – spunea el – și nici o țară nu va fi în stare a face pași serioși spre civilizațiune, dacă nu va pune înainte de toate, fundalul solid al progresului economic”.
A fost preocupat de ridicarea nivelului de cultură al satului ardelean. A fost președinte al Despărțământului ASTRA Orăștie.
În sfera politicului I.M. a avut o poziție, total opusă celei a Partidului Național Român, dar a sprijinit unitatea națională făurită la 1 Decembrie la Alba Iulia.
În 1917 va prelua cea mai mare bancă românească din Ardeal ”Albina” și o va redresa.
Cea mai mare realizare a sa, pentru care a intrat în istoria culturii transilvănene, este aceea a înființării Fondului pentru teatru român din Ardeal, la care a contribuit nu numai cu fonduri substanțiale ci și cu o viziune clară a rolului pe care teatrul trebuie să-l joace în viața culturală a românității.
”… teatrul nostru – spunea Mihu – trebuie să fie o școală pentru luminarea minților și întărirea inimilor, teatrul nostru trebuie să fie un teatru în care să se preamărească virtutea, dreptatea, frumosul și adevărul etern și să se combată păcatele, vițiile noastre moderne; teatrul nostru trebuie să fie un cămin, în care să arză nestinsă flacăra sacră a iubirii de neam, lege și tot ce este al nostru; în fine, teatrul nostru trebuie să fie altar, la care jertfa adusă să ne slujească cu o limbă românească dulce ca un fagure de miere și limpede ca apa cristalină a izvorului de munte.”
Ne-a lăsat interesante memorii și însemnări grupate în volumul ”Spicuri din gândurile mele”.
De personalitatea sa se leagă și apariția primei publicații românești la Alba Iulia ”Thalia română” a doua din Transilvania având ca temă teatrul românesc și înființarea, în 1919, la Cluj, a Teatrul Național.
A trecut în veșnicie pe 2 iulie 1927, a fost înmormântat în Vinerea, în grădina casei părintești alături de alți membrii ai familiei. Autoritățile comuniste au mutat rămășițele pământești în cimitir, lângă biserica veche.

Cât de importantă a fost această bătălie o demonstrează locul ei în istoria Transilvaniei dar și fixarea ei în mentalul comunității, în memoria locului, în legendă. Era în timpul domniei regelui Matei Corvinul, 1479, când o nouă oștie turcească prăda Transilvania condusă de begii Ali, Skender, Isa și Bali. Armată turco-tătară prădase Banatul și se îndrepta spre Alba Iulia încărcată de bogății, turme, robi. Voievodul Transilvaniei, Ștefan Bathory, își adună oștirea pe locul numit Câmpul Pâinii (în perimetrul Șibot, Aurel Vlaicu – Balomir și Vinerea).
Bătălia, care s-a dat în ziua de 13 octombrie 1479, a fost crâncenă cu schimbări de situații de-o parte și de alta a combatanților. Decisivă, în ecuația victoriei transilvănenilor, a fost intervenția comitetului Timișoarei, Pavel Chinezul. Turcii au fost zdrobiți. Legenda spune că armata comitetului, care-și așezase tabăra în pădurea ce mărginea șesul înaintase, pas cu pas (spre armata turcă), în spatele unor crengi cu frunze după care se ascundeau ostașii.
Când și-au dat seama turcii de stratagemă au început să strige ”Alah, Alah, vine pădurea pe noi”. Vitejia comitelui a intrat și ea în legendă. Se spune că Pavel Chinezu a dansat de bucuria victoriei cu un turc ținut în dinți și doi subsuoară pe care i-a aruncat, apoi, în groapa cu cadavre.
În ziua următoare armata transilvană era primită cu bucurie în cetatea Alba Iulia.
Pe locul unde s-a dat lupta, între Vinerea și Șibot, s-a ridicat un monument. Pe soclu sunt înscrise cuvintele: ”Acest monument a fost așezat în amintirea strălucitelor biruințe repurtate de armatele ardelene sub conducerea lui Ștefan Bathory asupra turcilor în bătălia de pe Câmpul Pâinii la 13 octombrie 1479, Paul Chinezul care, sosind pe câmpul de luptă în clipa hotărâtoare, prin vitejia lui extraordinară, a însuflețit pe luptătorii ardeleni obosiți, le-a înlesnit biruința desăvârșită și a mântuit pe timp de o jumătate de veac, Ardealul de primejdia stăpânirii turcești”.

File de cronică:
12/13 octombrie – Mihai Viteazul îl primește la Târgoviște, noaptea, pe trimisul lui Andrei Bathory, secuiul Tamoș Csomortanyi (a cărui sarcină a fost să spioneze tabăra valahă).
13 octombrie – Solul ardelean se întoarce la Alba Iulia însoțit de trimișii lui Mihai, Banul Mihalcea și Gheorghe Raț. Misiunea lor: să obțină de la principele ardelean făgăduința că acesta nu va ataca Țara Românească în timp ce oștile valahe vor trece Dunărea pentru o incursiune antiotomană în Bulgaria. Misiunea este îndeplinită cu succes. Ba mai mult, Andrei Bathory, dă drumul nobililor strânși în tabăra de la Sebeș ”să meargă acasă să-și culeagă viile”.
14 octombrie – Cardinalul primește vești de la nobili secui că Mihai Viteazul adună oști pentru a trece în Ardeal.
– Gașpar Korniș și Pangratie Sennyei pleacă în Valahia să vadă care-i situația; Mihai îi liniștește pe cei doi soli că nu are nici o dușmănie față de principele ardelean.
16 octombrie – Solii trimiși în Țara Românească îl asigură pe Andrei Bathory că valahul are intenții bune și inimă bună”.
17 octombrie – Armata lui Mihai Viteazul pleacă, pe mai multe direcții, spre Ardeal.
18 octombrie – Are loc Dieta Ardealului la Alba Iulia în care Pangratie Sennyei prezintă nobililor ”concluziile” vizitei în Valahia. Ba mai mult spune acestora că Mihai vrea să trimită familia drept chezășie în Ardeal și că-l roagă pe principe să-l păzească pe fiul său Nicolae Pătrașcu și să-i asigure o educație aleasă și învățătură latinească.
19 octombrie – Știrile sașilor din Brașov că Mihai a trecut munții prin pasul Buzăului nu sunt luate în considerare de cardinal. Gașpar Koniș, Pangratie Sennyei și Ștefan Bathory intră noaptea în apartamentul cardinalului să-i confirme exactitatea informațiilor.
20 octombrie – Armata lui Mihai Viteazul și-a așezat tabăra lângă Brașov.
– Se întrerupe Dieta nobililor. Aceștia își adună oștile în tabăra de la Sebeș.
21 octombrie – O delegație a sașilor din Țara Bârsei i se închină lui Mihai Viteazul. Fratele judelui Brașovului este trimis la Viena pentru a-l înștiința pe Rudolf al II-lea de intrarea în Ardeal.
22 octombrie – Andrei și Ștefan Bathory ajung în tabăra nobilimii ardelene la Sebeș.
26 octombrie – Oștile Jiului, Craiovei, Mehedinților conduse de Udrea Băleanu, Calotă Bozianu și frații Buzești, se alătură lui Mihai Viteazul. Tabăra este așezată la Vestem.
– Andrei Bathory cu cei 16000 de luptători pleacă de la Sebeș spre Sibiu.
27-28 octombrie – Oștile stau față în față. Andrei Bathory îl roagă pe nunțiul papal Malaspina să încerce o împăcare cu Mihai. Domnul valah nu s-a lăsat înșelat de vorbele trimisului papal.
– Mihai îi transmite cardinalului să lase Ardealul lui Rudolf II și să îmbrace din nou haina preoțească.
28 octombrie – Are loc bătălia decisivă de la Șelimbăr Mihai zdrobește armata nobililor, implicându-se el însuși în luptă.
Drumul spre Alba Iulia, capitala principilor ardeleni era deschis.
29-30 octombrie – Mihai Viteazul își așează tabăra la Sebeș, înnoptează la Hanul ”Leul de Aur”
– Mercenarii săi cuceresc cetatea de la Câlnic (doar 9 apărători din 100 au mai scăpat cu viață); distrug biserica fortificată de la Petrești, și ard arhiva acesteia.
– La Sebeș Mihai se pregătește să intre în cetatea de Scaun a Crailor Ardealului.

Se împlinesc 260 de ani de când episcopul Petru Pavel Aron deschide Școlile Blajului: de obste, latinească și de preoție. ”Noi, Petru Pavel Aron de Bistra, Vlădicul Făgărașului… să ne apucăm de deschiderea învățăturilor și chivernisirea întrânsele a celor lipsiți… se va începe în mănăstire acum întâi a se ceti, a se proceti și a se tâlcui după lipsa și după o vreme celor lipsiți… lângă toate acestea neîncurmată școala de obște va fi a tuturor de toată vârsta de cetanie, de cântare și de scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se. Dat în Blaj, anul Domnului. O mie șapte sute cincizeci și patru, unsprezece zile a lunii Octombrie”.
Din școlile Blajului a ieșit acea pleiadă de mari cârturari și fii ai neamului românesc ce au răspândit cultura și lumină pentru întreg Ardealul și chiar dincolo de munți. Aici s-au format confeii Școlii Ardelene ”acei înainte – mergători ai culturii naționale românești – cum îi numea N. Iorga – cari au fost blândul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Gheorghe Șincai și cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”.
Alăturați-le acestor nume cele ale lui Inochentie Micu Klein – întemeietorul Blajului românesc, a precursorilor Școlii Ardelene: Gheronție Cotorea sau Grigorie Maior și neapărat pe Ioan Budai – Deleanu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, Al. Papiu Ilarian, Aron Pumnul, și lista ar putea continua, și veți avea nu tablou a ceea ce au însemnat școlile Blajului în istoria românilor.
Să ne plecăm, așadar, cu pioșenie în fața înaintașilor care au crezut cu tărie că numai prin învățătură și cultură se poate înălța cu popor.

Nepot de frate și succesor al Regelui Carol I Ferdinand depune jurământul de rege în fața corpurilor Legiuitoare. Iată textul jurământului: ”Chemat prin grația lui Dumnezeu și voința națională de a fi urmașul marelui întemeietor, care ne-a lăsat ca sfântă moștenire simțămintele de iubire și credință ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea către neam puterea de a păși, fără șovăire, spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini.

Pilda aceluia pe care îl plângem toți ca pe un părinte, și convingerea că numai printr-o neîncetată propășire se poate asigura viața trainică a unui popor, îmi vor fi călăuză în sforțările mele, spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieții, pentru dezvoltarea puterilor acestui stat…

În rodnica domnie, care face mândria istoriei noastre, primul Rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul tronului; ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însuflețit de același înalt patriotism, românii vor ști, și în viitor, să dea tronului și țării unirea în cugetare și acțiune, care este singura chezăsie a unei sănătoase propășiri naționale.

Dumnezeu, care după atâtea încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au dezvoltat binelui acestui neam, nu v-a lăsa să scadă ceea ce cu trudă s-a clădit, și v-a ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget, ce sunt hotărât ca bun român și Rege, să închin iubitei mele țări”.

Regele Matei Corvin ordonă dărâmarea zidurilor cetății Alba Iulia, drept represalii pentru participarea preoților catolici la răscoala, din 1458, a nobilimii maghiare condusă de Voievodul Ioan.

Culmea este că inițiatorul acestei acțiuni a fost capitlul de Alba aflat în conflict cu Episcopia româno catolică. Arhidiaconul Nicolae de Târnave este însărcinat cu supravegherea lucrărilor de dărâmare a cetății episcopale și umplerea șanțurilor acesteia.

Din fericire pentru cetatea Alba Iulia ordinul nu a fost pus în aplicare o contribuție însemnată la acest fapt a avut noii episcopi ai Transilvaniei, Gabriel de Veran și mari ales Ladislau Gerelb – rudă cu Matei Corvinul.

A cântărit mult și faptul că în Catedrala ”Sf. Mihail”, devenită necropolă a familiei lui Iancu de Hunedoara (1456), erau înmormântați Ioanes Miles, fratele lui Iancu, (căzut în lupta de la Sântimbru, martie 1442) și Ladislau Corvinul (fratele regelui Matei ucis de nobilii maghiari în 1457).