Consiliul Dirigent, practic autoritatea supremă în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și părțile ungurene unite cu România la 1 Decembrie 1918; hotărăște ca în aceste regiuni circulația autovehiculelor să se facă pe partea dreaptă a străzii și nu pe stânga, așa cum era ea reglementată în Ungaria. La acea dată în județul Alba existau 37 de autovehicule.

Născut într-o familie de preoți, la Mânerău (HD), Ioan Dăncilă și-a dedicat viața credinței străbune și idealurilor naționale ale românilor ardeleni. Munca lui, predicile lui – model de oratorie – au însuflețit ostașii români. După terminarea școlii (Liceul de Stat Deva și Institutul teologic Sibiu) este numit preot la Râpa Rîmețului (1910); mobilizat în armata austro-ungară în primul război mondial (1915, iunie) Ioan Dăncilă este angajat preot militar în armata română în 1919, dobândește gradul de maior și apoi de colonel, devine episcop Vicar al Episcopiei Armatei române cu sediul la Alba Iulia; profesor la Școala de Ofițeri de Infanterie Sibiu; Iconom stavrofor. A publicat cuvântări, meditații, articole în ”Revista teologică”, ”Telegraful român”, ”Lumina satelor” (Sibiu). ”Arma cuvântului” (Alba Iulia), ”Cruce și spadă”. ”Îndrumări morale și naționale pentru ostașii români” (1930), ”Biserica strămoșească și marea noastră unire. Contribuția mitropolitului Nicolae (Bălan) la actul unirii” (1940).

Despre Paul Tomiță, profesorul de golf, s-a scris și se va mai scrie. Viața s-a închinată golfului se constituie într-o adevărată saga cu lumini și umbre, cu satisfacții și insatisfacții, cu bucurii și necazuri. O viață plină care și-a tras seva din pasiunea și dragostea pentru golf. Mi-aș permite să reproduc impresiile consemnate de autorul cărții ”Profesorul de golf. Povestea unei vieți” (ediția a II-a, 2008) și să le adaug un post scriptum, acum, la centenarul nașterii lui Paul Tomiță.

”L-am sărbătorit pe Paul Tomiță la împlinirea a 90 de ani de viață (împliniți pe 12 iunie 2004). În formă de zile mari, cu nelipsita-i șăpcuță, pufăind din pipă, ”ca o mocăniță ce urcă muntele”, cum s-a exprimat sărbătoritul, Paul Tomiță a venit pe terenul de golf de la Pianu. A venit este un fel de a spune. El era, de fapt, tot timpul acolo. Terenul era copilul lui, asistase la naștere, îl luase de mână învățându-l primii pași, îi sădise mândria de a sta cu capul sus, privind mereu în zare, spre viitor. Ca un arhitect desăvârșit, având de mult întipărit în minte planul măreței construcții, dirijase lăstarul spre copacul care rodește astăzi atât de frumos.

Flori, cadouri, emoții, whisky, oameni plăcuți, prieteni, oficialități: 90 de ani! Unii anticipau suta. Paul Tomiță i-a potolit: ”Numai Dumnezeu știe! Dar, dacă om fi sănătoși, ne vedem tot aici. Poate va fi gata hotelul sau vilele, poate vom avea și lacul și drumul o fi gata. Poate vom avea 18 găuri și un traseu de clasă mondială. Poate…”

În aceiași vară Dumnezeu l-a chemat în Rai, să facă acolo un teren de golf, să joace cu îngerii și cu cei plecați dincolo cu crosa și mingea de golf în mână.

Spiritul lui Paul Tomiță este însă acolo, în Margini (sau Table) pulsând în inima terenului de golf frumusețea, noblețea, cumsecădenia, umorul, toată ființa celui care a plecat să se odihnească puțin după truda unei existențe: ”golful este viața mea”.

P.S. Toți acei Poate au devenit între timp realitate. Acesta cred că este cel mai frumos omagiu pe care cei care l-am cunoscut îl pot aduce lui Paul Tomiță la împlinirea unui veac de când s-a ivit în lume.

În urmă cu 15 ani, în efervescenta produsă de vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în România, avea loc la Mănăstirea Rîmeț cea de-a treia întâlnire a Comisiei mixte de dialog ortodoxo-greco catolic. Din cele două delegații au făcut parte: I.P.S. Daniel, Metropolitul Moldovei și Bucovinei (președinte), I.P.S. Andrei,Arhiepiscopul Alba Iuliei, I.P.S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului Feleacului și Clujului, P.S. Episcopi Ioan al Oradiei, Timotei al Aradului, Ioan al Covasnei și Harghitei, Teofan Sinaitul (vicar Patriarhal/, P.S. Visarion Rășinăreanu (vicar al Arhiepiscopiei Sibiului) și P.S. Iustin Sighieteanul (arhiereu vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului (din partea Bisericii Ortodoxe Române), respectiv: I.P.S. Mitropolit Lucian, Arhiepiscopul Alba Iuliei și Făgărașului (președinte), I.P.S. George, Arhiepiscopul Clujului și Gherlei (vicepreședinte). P.S. Episcopii Ioan al Maramureșului, Alexandru de Lugoj, Virgil de Oradea, I.P.S. Florentin (Episcop Auxiliar de Cluj – Gherla). Din partea Vaticanului a făcut parte din comisia B.R.U. Excelența Sa Monseniorul Francesco Pio Tramburrino.

Scopul declarat al întâlnirii a fost acela al apropierii reprezentanților celor două biserici, al promovării păcii sociale dintre Ortodoxie și Catalicism pe pământul românesc și pe plan internațional.

În comunicatul dat presei de cele două comisii se preciza: ”îndemnăm clerul și credincioșii Bisericilor noastre la înțelegere și cooperare și în găsirea soluțiilor pe plan local în ce privește patrimoniul acestora”.

Bibliografia lui moș Nicolae Herlea este una fabuloasă. A fost o personalitate marcantă a vieții culturale, sociale, politice și a luptei naționale din veacul al XIX-lea. A fost dăruit de Creator cu dragoste de carte și de neam, cu cinste și omenie, cu spirit de luptător pentru dreptate. A fost un autodidact citind mult și multe. Contemporanii îi apreciau înțelepciunea, cunoștințele, chibzuința cu care rezolva problemele, indiferent de natura acestora. Cunoștea Biblia mai bine decât mulți preoți; era cântăreț în strană; a fost învățător și inspector școlar; era un priceput chirurg care știa să ”repare” fracturile; cunoștea valoarea terapeutică a plantelor medicinale. A luptat în armata lui Avram Iancu ajungând până la gradul de căpitan. La Moș Nicolae Herlea sentimentul datoriei față de națiunea română, pentru ale cărui drepturi s-a luptat toată viața se îmbina cu dragostea de oameni. Numeroase episoade din timpul revoluției de la 1848 – 1849 îi dezvăluie latura omeniei atât de rară în vremuri ca acelea. A fost la Blaj pe Câmpul Libertății, a condus cetele de țărani din satele de pe Câmpul Pâinii. După înfrângerea revoluției trece dincolo de munți și este găzduit la moșia Florica a familiei Brătianu. Se întoarce la ai săi, în satul natal, unde va ajunge primar. A continuat să lupte pentru drepturile naționale și sociale ale românilor transilvăneni. Se implică în mișcarea memorandistă; face parte din delegația de 300 de români care prezintă Memorandumul la Curtea din Viena. Acolo ține o cuvântare (străbătută de o înaltă dragoste pentru români) în trei limbi: germană, latină și română, uimind asistența cu erudiția sa. Impresia pe care a lasat-o autorităților austro-ungare reiese dintr-o notă informativă în care se scria: ”Nicolae Herlea nu e un țăran, ci un intelectual deghizat în haine țărănești”. În 1894, cu prilejul procesului memorandiștilor, Moș Nicolae Herlea este ales printre cei trei delegați care trebuiau să protesteze la Viena contra acestui proces. Este arestat la întoarcerea acasă dar la presiunile din țară, dar mai ales din afară, este grațiat în 1895. Și-a slujit cu devotament neamul și țara. Trecea la cele veșnice pe 13 februarie 1897 fiind petrecut pe ultimul drum de 10.000 de oameni veniți din toată Țara Ardealului.

La vremea cireșelor se năștea în urmă cu 190 de ani Avram Iancu, personalitate emblematică pentru națiunea română care, recunoscătoare, îi va conferi la moartea sa prematură (10 septembrie 1872) titlul de Eroul Românilor. Avram Iancu a intrat deopotrivă în istorie și în legendă. Faptele sale, gândirea sa, viața sa sunt cunoscute din sutele de volume scrise de 165 de ani încoace. Acum, la împlinirea a 190 de ani de la naștere vom așeza în aceste rânduri ceea ce scria despre Avram Iancu, un alt om mare al istoriei noastre, Iosif Vulcan.

Avram Iancu a fost ”Expresia unei idei înalte, unei dorințe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul națiunii române. Mai mult decât atât, el a aprins această idee în mii și mii de suflete, – dânsul a executat dorința celor mulți – din munți și din câmpii. Numele lui Avram Iancu e un program, programul națiunii române dincoace de Carpați, un drapel sub care se vor aduna totdeauna un adevărat zel de sacrificii toți românii adevărați; un cult național, la care se vor închina cu stimă, iubire și pietate, toate generațiile viitoare. Iancu e o epocă în istoria noastră națională; ingeniul său a dat altă direcțiune acestei istorii; numele lui dar poate servi drept titlu la opul ce odinioară va enara strănepoților luptele românilor pentru libertate și patrie în memorabilul an 1848/9. Dacă vă este dor de Iancu. Ascultați șoaptele frunzelor din codri seculari, și acele vă vor șopti de faptele lui Iancu; ascultați cântecele române, ce răsună din deal la vale, și acele vă vor încânta cu admirațiunea lui Iancu; ascultați palpitările inimei poporului român, și acelea vă vor încălzi cu iubirea lui Iancu.”

La Alba Iulia, orașul în care se va închega România Mare la 1 Decembrie 1918, a găzduit în urmă cu 100 de ani ultima mare adunare politică a fruntașilor români din Transilvania. Adunarea v-a constitui un moment deosebit de important în viața politică a românilor trăitori în monarhia bicefală. Românii ardeleni, bănățeni, ungureni, amenințați zi de zi de politica de deznaționalizare dusă pe toate căile și cu toate mijloacele de Budapesta trebuiau să-și spună cuvântul asupra viitorului lor. Apelul ”La Alba Iulia” chema să curgă noi râuri mai vii de popor spre Alba Iulia cetatea lui Mihai Viteazul și acolo să spună lumii și țării că locuitorii acestor meleaguri ”sunt mai mult ca orișicând conștienți de însemnătatea lor pe acest pământ pe care-l locuiesc de două mii de ani”.

Din cuvântul celor ce au urcat la tribună răzbătea clar dorința unanimă de unire cu țara, de afirmare a apartenenței la un neam vechi și demn. Au vorbit printre alții memorandistul Rubin Patiția (cel condamnat la închisoare în 1894); apoi protopopul Alba Iuliei Ioan Teculescu care a afirmat: ”Noi nu voim altceva decât aceea ce au voit părinții noștri: Viață și lumină. Voim să păstrăm ceea ce am primit de la ei și ceea ce e al nostru și numai al nostru”. Au vorbit pe rând Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voievod și Aurel Vlad. Acesta din urmă a fost întrerupt de căpitanul poliției orașului care a risipit adunarea pentru că se țin ”vorbiri atâțătoare”. Așa s-a încheiat ultima întrunire a românilor transilvăneni. Apoi a venit războiul cel mare, întâiul mondial. La finele lui adunarea întreruptă în mai 1914 va fi continuată la 1 Decembrie 1918, tot la Alba Iulia. Atunci s-a împlinit vrerea de veacuri a poporului român de a fi împreună.

Și nimeni nu a putut întrerupe acea Măreață Adunare.

Regele Ferdinand și Regina Maria vor păși pentru prima dată pe pământul orașului în care s-a hotărât Unirea cea mare în ziua de 30 mai a anului 1919. A fost o adevărată sărbătoare, regele întregitor de țară a urmărit exercițiile armatei desfășurate pe câmpul unde în urmă cu o jumătate de an, la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români au aclamat nașterea României Mari. Suveranii au intrat apoi în cetate pe Poarta a IV-a. Cu acest prilej a fost ales locul viitoarei Catedrale a Încoronării. Recepția în onoarea oaspeților a fost găzduită de Casina militară (astăzi Sala Unirii). Prin fața suveranilor au defilat în costume tradiționale reprezentanți ai satelor din jurul Alba Iuliei. Regina Maria a vizitat Spitalul Militar. Dejunul a fost luat în chioșcul din parcul orașului botezat (în prima ședință a consiliului local) ”Mihai Eminescu”. La eveniment au participat locuitori din toate localitățile comitatului.

De la Alba Iulia suveranii României Mari s-au îndreptat, cu trenul, spre mica Romă unde au înnoptat.

În urmă cu un secol, înainte cu patru ani de înfăptuirea visului de aur al românilor, Unirea cea Mare, elevi de la școlile Blajului au suferit pentru credința lor în neamul românesc, pentru dragostea ce o purtau tricolorului albastru, galben, roșu și pentru convingerea lor că, într-o zi, vor trăi într-o țară cu frații lor de dincolo de munți.

În dimineața zilei de 16 mai 1914 jandarmii cu pană de cocoș la pălarie au constatat că pe o cruce, aflată la marginea drumului ce ducea de la Blaj la Sâncel, flutură drapelul tricolor românesc. Ba, mai mult, pe steag erau inscripționate cuvintele: ”A bătut ceasul! Se cutremură Carpații”. Autoritățile austro-ungare nu puteau tolera un asemenea gest. Ancheta declanșată de reprezentanții puterii a ajuns, după serioase investigații, să descopere făptașii. Autorii gestului de profund patriotism, elevii gimnaziului din Blaj: Ioan Bunea, Gligor Costea și Vasile Șerban vor fi eliminați din școală.

Peste o săptămână, pe Catedrala Mitropolitană ”Sf. Treime” din Blaj, flutura, mândru, drapelul roșu-galben-albastru. Peste 1500 de blăjeni, mai ales elevi și studenți, s-au strâns în piața din fața lăcașului de cult aplaudând și ovaționând numele țării mamă: România. Cei care arboraseră însemnele naționale românești pe Catedrala ce străjuise marea adunare de la 3/15 mai 1848, când s-a strigat ”Noi vrem să ne unim cu țara”, erau studenți la facultatea de teologie. Toți trei, adică Ovidiu Ioan Vodă, Vasile Fodor și Ioan Pasere vor fi exmatriculați.

Să ne amintim, acum, la un veac de la aceste fapte, numele celor ce au pătimit, cu vârf și îndesat, pentru credința lor în neamul românesc din sânul căruia s-au născut.

În urmă cu 85 de ani s-au desfășurat la Alba Iulia cele mai impresionante festivități naționale organizate în România Mare. Sărbătorirea unui deceniu de la Marea Unire, organizată cu o jumătate de an întârziere (din cauza disputelor politice între liberali și țărăniști), a fost o adevărată revărsare de patriotism și mândrie națională. Pregătirile orașului Unirii au fost intense: pe 16 aprilie se constituia comitetul local pentru organizarea ”Serbărilor Unirii” care cuprindea peste 80 de personalități politice și culturale, industriași, comercianți, reprezentanți ai poliției și jandarmeriei, funcționari publici. Ca președinte a fost ales dr. Ioan Pop (inspector general ad-tiv), vicepreședinți dr. Emil Pop (prefectul județului) și dr. Aurel Sava (primarul orașului Alba Iulia), secretar Ioan Pușcariu (secretarul primăriei), casier, Gavril Crișan (director de bancă), iar controlor Candin Comănescu (contabil la camera de agricultură, s-au stabilit 7 subcomisiuni (pentru propagandă, susținerea ordinei, aranjarea participanților etc; încartiruire (cu două secțiuni pentru Alba Iulia și externă); (participanții urmau să fie încartiruiți și în localitățile din plasele Vințu de Jos, Sebeș, Ighiu și Teiuș); de primire a înalților oaspeți; de propagandă prin presă (asigurarea apariției ziarului ”Alba Iulia” de două ori pe săptămână); pentru lucrări pregătitoare și de decorare și alimentare; sanitare și respectiv aranjarea transporturilor. Pe 17 aprilie sosește pe adresa Prefecturii înștiințarea primirii a 20.000 de medalii ale Unirii care vor servi ca semne distinctive pentru participanți atât în trenuri cât și la servirea mesei.

O medalie costa 20 de lei, suma încasată urmând să acopere o parte din cheltuielile serbărilor. În ziua de 11 mai apare ordonanța șefului Poliției Speciale Alba Iulia privind măsurile de protecție în perioada 11-21 mai. Apare totodată un ordin al prefectului județului Alba privind desfășurarea serbărilor.

La serbările Unirii de la Alba Iulia, care au încheiat manifestările consacrate unui deceniu de la actul din 1 Decembrie 1918 (care au avut loc și la București, Iași și Cluj) au participat, după estimările presei străine, peste 400.000 de oameni.

Relatările ziarului ”Alba Iulia” (în numărul său din 24 mai 1929) surprinde principalele momente ale serbărilor: Ziua a început cu 21 de salve de tun; sosirea familiei regale: regele Mihai, principesa Elena, regina Maria, principele regent Nicolae și principesa Ileana, însoțiți de Iuliu Maniu (primul ministru) și de membri al Guvernului. Primarul orașului îi întâmpină cu cuvintele: ”Bine a-ți venit Măriile Voastre! Vă rugăm să gustați din tradiționala pâine și sare ce vă oferim”. O companie muzicală a întreținut atmosfera. Alaiul a pornit spre Catedrala Încoronării însoțit de 101 salve de tun. Te Deumul a fost oficiat de toți Mitropoliții și episcopii ortodoxi sfârșind cu cuvântarea Înaltului regent Patriarhul Miron Cristea. În același timp s-au oficiat servicii religioase în toate bisericile fără deosebire de confesiune. A urmat ședința solemnă din Sala Unirii unde au vorbit Gheorghe Buzdugan și Iuliu Maniu. Serbările au continuat cu defilarea găzduită de platoul din fața Catedralei Încoronării. Mari artiști ai scenei românești au întruchipat personaje ale istoriei românilor: Decebal, Traian, Dragoș Vodă, Mihai Viteazul ș.a; au defilat ostași ai armatei române, alaiurile societăților și reprezentanții tuturor județelor României Mari.

Au fost prezenți peste 400 de români americani care s-au închinat în fața Regelui fluturând drapele tricolore și americane. Au defilat de asemenea veterani ai Războiului de Independență din 1877 și memorandiști de la 1894.

Delegațiile străine (din țările aliate și din statele nou formate după prăbușirea imperiilor) au fost impresionante de defilările armatei și a reprezentanților românilor din toate colțurile țării reîntregite în 1918.

La Sala Unirii a avut loc masa festivă pentru înalții oaspeți.

Cu acest prilej a fost inaugurat Muzeul Unirii în aripa de nord-est a Catedralei Încoronării. Acum au intrat în patrimoniul instituției cele 6 volume ale documentelor unirii (credenționalele), manuscrisul cuvântării lui Vasile Goldiș, sumanul lui Avram Iancu, Cartea de aur a Serbărilor Unirii.

Cele câteva sute de mii de români au sărbătorit și ei Marea Unire cu cântece și voie bună.

”Ziua de 20 mai scria ziarul amintit – a fost întradevăr o zi măreață și sfântă în care tot sufletul de român era de-o însuflețire rară.”