A fost educat şi crescut într-un mediu de înaltă ţinută moral creştină şi de autentic patriotism. Tatăl său, protopop greco-catolic, a luptat pentru drepturile românilor ardeleni fiind arestat de autorităţile maghiare şi închis la Budapesta. Va fi eliberat de armata română în vara anului 1919 odată cu ocuparea capitalei ungare. Bunicii săi au fost la rândul lor preoţi. Corneliu Coposu datorează mult în formarea sa şcolilor Blajului, fiind elev la Liceul Sf. Vasile cel Mare (1923-1930). La zece ani de la absolvire nu a putut participa la întâlnirea cu colegii îndatoririle politice şi mai ales Diktatul de la Viena împiedicându-l să vină în Mica Roma. Va trimite o telegramă în care scrie printre altele  „Împiedicat să iau parte la convenirea colegilor, trimit de departe de la datorie smerita mea închinare Blajului de care m-a legat cele mai calde şi înduioşate sentimente de gratitudine … transmit tuturor dascălilor sincere mulţumiri şi recunoştinţa mea deplină pentru educaţia  de care ne-au împărtăşit şi neuitatele semne de atenţie generoasă care ne-au luminat viaţa  de şcolari. Voi închina aici pe frontieră în sănătatea tuturor gândindu-mă la zilele frumoase trăite în cea mai frumoasă prefaţă a vieţii şi la măreţia Blajului etern” (Oradea, 7 iunie 1940).

A jucat un rol însemnat în istoria neamului. Student la Cluj (1930-1934) doctor în drept şi ştiinţe de stat, Corneliu Coposu se implică în viaţa politică: 1933 organizează filiala Cluj a P.N.Ţ.; 1935 este preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi;  1937 este judecat şi condamnat  la 3 luni de închisoare în afacerea „Skoda” (fără a fi vinovat) – în închisoare o cunoaşte pe Ana Pauker (viitor lider comunist); 1937-1947 este secretarul particular al lui Iuliu Maniu; 1940 – i se încredinţează cifrul secret al corespondenţei diplomatice cu ţările Aliate pentru ieşirea din război; 1946 îi acuză pe comunişti pentru fraudarea alegerilor; 1947 este arestat împreună cu întreaga conducere P.N.Ţ., implicat fără vină în procesul Tămădău; este judecat deabia în 1955 şi condamnat la 20 de ani  de muncă silnică pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”; trece prin mai multe puşcării comuniste inclusiv Aiud; eliberat în 1962   i se stabileşte domiciliul forţat în Bărăgan; 1964-1989 a lucrat ca muncitor necalificat în agricultură şi construcţii; în 1987 a solicitat înscrierea P.N.Ţ. (ce acţiona în clandestinitate) la Internaţionala Creştin Democrată; 22/23 decembrie 1989 anunţă reintrarea în viaţa politică a P.N.Ţ; 8 ianuarie 1990 – 11.11.1955 este preşedinte al P.N.Ţ.- C.D.; este preşedinte al C.D.R. şi senator (1991-1992); era numit „seniorul” pentru ţinuta şi prestaţia sa în viaţa politică a ţării. Cel care credea că „fără consecvenţă şi moralitate nu poate exista o politică valabilă” şi că „Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi  acest sentiment, un om care simte dragoste pentru ţară nu are voie să se bată pe piept cu sentimentul acesta”, se stingea din viaţă la 11 noiembrie 1995. Istoricul  Dinu C. Giurăscu spunea despre Corneliu Coposu: „a crezut fără clintire în vrerea Celui de Sus; a crezut în libertatea şi demnitatea fiinţei umane şi le-a apărat până dincolo de ce poate îndura un om; a arătat prin faptă şi cuvânt, că există uneori şi în viaţa publică un simţământ al onoarei şi verticalităţii. Corneliu Coposu a însemnat iubirea aproapelui şi a patriei româneşti.” Regele Mihai I al României aprecia despre acelaşi „senior”: „Dimensiunea etică l-a impus ca un necontestat  reper şi simbol al valorilor esenţiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toţi românii dornici să scoată ţara din impas.

În urmă cu 395 de ani trecea la cele veșnice preotul Grigore din Măhaci (Măhăceni). Ca preot la Măhăceni, Grigore era un împătimit apărător al tradiției ortodoxe. Preotul romano-catolic din zonă se plângea Papei de la Roma (la jumătatea veacului al XVI-lea) că preotul îi încurajează la Sărbătoarea Nașterii Domnului să cânte colindele (păgânești) românești în locul celor ale bisericii. Preotul se mută de la Mănăstirea din Măhăceni în jurul anului 1580 la Scheii Brașovului, unde v-a copia între 27 ianuarie 1583 – 10 mai 1619 celebrul manuscris, cunoscut sub numele de ”Codex Sturdzanus”.

Este considerat unul dintre monumentele de limbă veche românească, primul semnalat în Ardeal scris în limba română. Manuscrisul a fost cercetat de către B.P.Hașdeu care l-a publicat în celebra lucrare ”Cuvinte din bătrâni”. Este denumit după Dimitrie A. Studza care i l-a împrumutat lui Hașdeu spre studiu și apoi l-a dăruit Academiei Române. Manuscrisul cuprinde legende apocrife hagiografice, apocaliptice printre care: Povestea Sfintei duminici; Rugăciunea Sfântului Sisin contra afurisitului drac; Cuvânt despre viața și moartea lui Avraam, cum a venit arhanghelul să ia sufletul său; Sfânta Vineri; Întrebare creștinească; Tâlcovania Evangheliei de la Giudeț; Tatăl nostru cu tâlc. Cartea a avut o largă circulație printre preoții și credincioșii români din Transilvania.

Pe o tăbliță cerată descoperită în minele de la Roșia Montană (Alburnus Maior), datată 6 mai 159, este consemnat primul contract de vânzare – cumpărare a unei locuințe descoperit în spațiul românesc.

Îndată după înfăptuirea României Mari unul din făuritorii acestui edificiu naţional, Ion I.C. Brătianu, se preocupă de Munţii Apuseni dorind să soluţioneze doleanţele moţilor „potrivit dreptăţii şi legalităţii cu toată iubirea ce o am pentru brava populaţie a Munţilor Apuseni”. El instituie o comisie sub preşedinţia lui Ion Russu-Abrudeanu, senator de Alba, care să se ocupe de  rezolvarea memoriilor moţilor; sub noul guvern, în 1926, un alt moţ dr.   Emil Dandea propunea înfiinţarea judeţului Munţii Apuseni; în 1927 I.I.C. Brătianu îi însărcinează pe Al. Lapedatu, Gh. Cipăianu şi D. Tătărăscu să vină cu propuneri concrete pentru dezvoltarea acestei zone stabilindu-se atunci chestiuni agrare, economice, financiare, sanitare, de comunicaţie, culturale.

Proiectul a murit odată cu iniţiatorul său I.I.C. Brătianu (24 septembrie 1927). Încercarea  lui I.G. Duca „pentru repararea nedreptăţilor şi   pentru ajutorarea efectivă a moţilor” va avea aceeaşi soartă, primul ministru fiind asasinat de legionari.

Ultima încercare pentru a-i răsplăti pe moţi cum se cuvine pentru sângele vărsat în răscoalele şi revoluţiile pornite de la ei, are loc în timpul guvernării liberale a lui Gh. Tătărăscu. După ce în 13 aprilie 1934 are loc o întâlnire cu reprezentanţii  moţilor din toate zonele locuite de aceştia Consiliul de Miniştri primeşte pe 25 aprilie referatul  cu problemele ridicate de moţi.

În zilele de 3 şi 4 mai 1934 guvernul, constatând necesitatea ajutorării locuitorilor acestei zone, trimite comisia la Huedin şi Cîmpeni. Cu acest prilej s-a hotărât înfiinţarea „Regiunii Munţilor Apuseni” Regiunea cu capitala la Cluj cuprindea în total 6 judeţe cu o populaţie de 539.644 locuitori. Din judeţul Alba făceau parte din regiune plasele Abrud, Aiud, Zlatna, Teiuş şi Alba Iulia dar şi plasele Valea de Arieş, Cîmpeni (ce aparţineau de judeţul Turda) şi Avram Iancu (din judeţul Hunedoara). Noua Regiune nu se suprapunea cu „Ţara Moţilor”  ci cuprindea întreg masivul munţilor situaţi între linia ferată Oradea – Cluj – Teiuş – Alba Iulia – Simeria – Arad.

Planul de dezvoltare a zonei  cuprindea măsuri economice, sanitare, culturale care, dacă ar fi fost puse în operă Munţii Apuseni ar fi devenit, fără nici o îndoială, Elveţia României. Se iau hotărâri privitoare la împroprietărirea cu păduri şi terenuri (practic aplicarea reformei agrare); desfiinţarea unor taxe  din domeniul forestier; alocarea a 20 de milioane de lei pentru drumuri (repararea şoselelor Turda – Cîmpeni – Abrud – Alba Iulia şi Abrud – Brad) şi construirea a două şosele: Albac – Beliş şi Vidra – Rîşculiţa; reducerea la transportul de mărfuri cu 50 % pe C.F.R.; înfiinţarea unor cantine şcolare; înfiinţarea la Cîmpeni a unei şcoli de ucenici industriali; mărirea capacităţii spitalelor din Baia de Arieş şi Brad şi înfiinţarea Spitalului din Cîmpeni; punerea în exploatare a Muntelui „Cetate” din Roşia Montană (creîndu-se  1500 de locuri de muncă). Era un plan complex, realist, cuprinzând toate domeniile vieţii din zona Apusenilor. De remarcat  numărul mare de subvenţii pe care statul îşi propunea să le acorde moţilor pentru procurarea de seminţe, îngrăşăminte chimice, maşini agricole, înfiinţarea de pepiniere pomicole, ameliorarea raselor, înfiinţarea unor     herghelii, oierii. Contribuţii nerambursabile de la stat pentru cumpărarea de vaci cu lapte, înfiinţarea unor centre pentru  industrializarea laptelui şi subvenţii cooperativelor de desfacere a laptelui, încurajarea stupăritului, înfiinţarea de stâni model; sprijinirea înfiinţării de pajişti şi fâneţe model.

Aşa cum afirmam proiectul de dezvoltare  a „Regiunii Munţilor Apuseni” cuprindea soluţii – multe valabile şi astăzi – pentru a face această zonă prosperă, pentru a-i scoate pe moţi  la lumină, pentru a stopa depopularea şi moartea satelor şi odată cu ele a obiceiurilor şi datinilor strămoşeşti.

Pentru că au urmat vremuri tulburi, al Doilea Război Mondial şi apoi comunismul proiectul din urmă cu 80 de ani nu şi-a găsit finalizarea. Dar, dacă vom şti să luăm din trecut lucruri bune pentru viitor, nimic nu este pierdut.

Născut în urmă cu 100 de ani la Roşia de Secaş Ştefan  Csüros s-a remarcat ca o personalitate distinctă în domeniul biologiei. A avut o strălucită activitate didactică şi de cercetare începută în 1941 la Institutul Agronomic din Cluj şi apoi, vreme de 30 de ani (1946-1976) la Facultatea de  Biologie a Universităţii clujene (Catedra de Botanică sistematică), a fost decan (1949-1954) şi şef de catedră (1959-1973) la aceeaşi instituţie de învăţământ superior.

A introdus, pentru prima oară în ţara noastră, metoda UTR: caracterizarea ecologică a asociaţiilor pe baza indicilor ecologici. A făcut parte din comitetele de redacţie ale revistelor de biologie: „Studia”, „Revue Roumaine”, „Studii şi cercetări”,”Natura”.

Dintre lucrările sale pe teme de fitocenologie, ecologie, geobotanică şi floristică amintim volumele: „Vegetaţia, ecologia şi potenţialul productiv pe versanţii din Podişul Transilvaniei” (1968), „Excursii în Munţii Retezatului” (1971) şi cele în limba maghiară „Az Erdelyi – Mezӧseg elӧvilagarol” (1973),”Hogyan alakult ki a nӧvenyvilag?” (1976), „A Nyugati-Szigethegyseg elӧvilagarol” (1981).

A fost distins cu premiile „Emil Racoviţă” (1977) şi „Emanoil Teodorescu” (1980) ale Academiei Române.

Primăvara anului 1849 consemnează în cronica revoluției din Transilvania confruntări sângeroase între armata revoluționară maghiară și oștirea românilor organizată de Avram Iancu. Miza cea mai mare, în luna mai, a fost bătălia pentru Apuseni, bastion românesc. Cetatea moților v-a rezista, cu mari sacrificii, în fața trupelor maghiare ce-o atacau continuu.

Iată câteva episoade din această încleștare:

4-6 mai – Continuă tratativele (începute în 22/23 aprilie) între conducătorii moților în frunte cu Avram Iancu și trimisul special al lui Lajos Kossuth, Ioan Dragoș, deputat român din Dieta de la Pesta. Încercarea de împăcare între cele două forțe revoluționare eșuează. Armistițiul instituit pentru tratative este încălcat de maiorul Emeric Hatvany care atacă Abrudul și-l ocupă. Doi dintre prefecții lui Iancu, Ioan Buteanu și Petru Dobra sunt prinși de maghiari și ulterior uciși.

8 mai     – Tribunul Andreica înfrânge la Roșia Montană trupa de lăncieri a lui Hatvany; casele românilor și apoi ale maghiarilor din Roșia, vor fi date pradă focului; Maghiarii pierd în bătălie 300 de luptători; Hatvany execută în piața din Abrud mai mulți romani, drept represalii.

9 mai  – Prefecții Balint și Vlăduț, tribunii Corcheș și Andreica hotărăsc atacul asupra Abrudului; Hatvany mai execută un lot de romani printre ei și pe prefectul Petru Dobra.

10 mai   – Oastea moților eliberează Abrudul; Hatvany se retrage spre Brad în dezordine și cu rămășițele trupelor sale, decimate de moți. Prefectul Ioan Buteanu este excortat la Brad.

11 mai   – Cărturarul sas, Stephan Ludwig Roth, susținător al cauzei românilor transilvăneni, este condamnat la moarte (de un tribunal militar maghiar) și executat.

18-20 mai – Armata lui Hatvany care ocupase din nou Abrudul și Roșia (pe 16 mai) este zdrobită definitiv la Abrud, Gura Cornii, Bucium Cerbu; … ajunge la Brad cu câțiva soldați și începe retragerea spre Arad.

23 mai    – Prefectul Ioan Buteanu este spânzurat la Iosășel din ordinul lui Hatvany; Înainte de a-și pune singur ștreangul la gât, pentru a nu fi atins de mâna dușmanului, prefectul Țării Zarandului i-a spus lui Hatvany: ”Nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în fața ei. Mor liniștit, deoarece văd îndeajuns răzbunata moartea mea prin cele două înfrângeri ale ungurilor la Abrud”.

În anul 1973 celor doi prefecți uciși de maghiari în mai 1849 li s-au ridicat busturi de bronz, lui Petru Dobra la Zlatna, opera sculptorului Dumitru PASIMA și lui Ioan Buteanu, la Abrud, opera lui Horea Flămând.

La Abrud sunt marcate cu inscripții casele în care a fost sediul revoluției unde s-au întâlnit Avram Iancu și Nicolae Bălcescu; unde a fost prins și ucis Ioan Dragoș; unde a murit Petru Dobra, prefectul ținutului Zlatna, unde a locuit avocatul Ioan Buteanu.

Hotărârea   românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş de a se uni cu fraţii lor din România – consfinţită de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, a creat o puternică reacţie a Ungariei. Acţiunile bandelor bolşevice ale lui Bela Kuhn, a trupelor de honvezi şi husari, încercau destabilizarea provinciilor unite cu Regatul Român, puneau în pericol înfăptuirea actului de la 1 Decembrie. Armata română va riposta începând cu luna mai 1919. Nu vom face o istorie a confruntărilor armate româno-ungare, dar vom prezenta contribuţia Regimentului 91 Infanterie de la Alba Iulia (înfiinţat în aprilie 1919 din tineri ardeleni) la punerea în practică a Rezoluţiilor de la Alba Iulia. Iată câteva date din cronica lunii mai de acum 95 de ani.

1 mai – Armata română ajunge în apropierea Tisei, Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia este cantonat  lângă localitatea Bakonyszeg.

22/23 mai – În respingerea atacului armatei ungare de la graniţa României (fixată de puterile aliate) din noaptea aceasta s-a remarcat căpitanul Rudolf Stokhammer, comandantul Batalionului 3 al Regimentului 91 Infanterie. Pentru faptele sale de bravură el va fi decorat cu Ordinul  „Coroana României” cu spade în grad de ofiţer cu panglica „Virtutea Militară”.

30 mai – Trupele ungare au încercat străpungerea frontului în zona localităţii Kiskӧre. Atacul a fost respins ca urmare a intervenţiei energice a subunităţilor Regimentului 91 Infanterie şi Batalionului 18 vânători. Pentru bravură şi destoinicie în această bătălie (şi pentru cea din noaptea 22/23 mai vor fi  decoraţi 12 ofiţeri inferiori şi 94 de militari din cadrul Regimentului 91 Infranterie de la Alba Iulia.

Noua clădire a gimnaziului evanghelic din Sebeș, începută a se construi în urmă cu 150 de ani, era ultima dintr-un șir de locașuri de învățământ al vechiului burg. Prima mențiune a unui magistru ca maestru de școală o găsim într-un document din anul 1352. Construcția de care vorbim este o extindere a vechii școli din 1784 ctitorită de preotul Martin Arz. Noua școală va fi o emblemă pentru învățământul din Transilvania și apoi din România Mare. O sumedenie de personalități, sași și români, s-au format la acest gimnaziu pe frontispiciul căruia și astăzi (când găzduiește o școală generală) încă se mai vede înscris cu litere gothice ”Bildung ist Freiheit”, (”Cultura înseamnă libertate”). De pe băncile acestui gimnaziu a plecat spre cultura românească și universală Lucian Blaga (cel ce va descrie școala în ”Hronicul și cântecul vârstelor”), dar și alte nume mari, alte personalități în varii domenii. Aici a învățat Anonimul Sebeșan (studentul din Romos), autorul unei celebre istorii despre viața, obiceiurile și năravurile turcilor. Aici și-au pus temeinice baze pentru viitorul lor Septimiu Albini, Augustin Bena, Sava Henția, Petre S. Aurelian, Viktor Roth, Mihael Akner, Ioan Costande, Veturia Goga, Albert Klein, Friedrich Krasser, Georg Frederich Marienburg, Nicolae Neaga, ș.a.

În urma păcii de la Karlowitz (1699) Imperiul Habsburgic devine stăpânul Transilvaniei înlocuind ”jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac”, (cum plastic scria un istoric). Alba Iulia pierde rolul de capitală a Principatului Autonom și principalele instituții ale acestuia ce funcționau aici, dar nu și poziția strategică și nici faima ce și-o câștigase din antichitate până în zorii veacului al XVIII-lea. Pentru consolidarea stăpânirii sale asupra noii provincii austriecii hotărăsc construirea unor puternice fortificații. În chiar anul când ultimul principe al Transilvaniei, Francisc Rakoczi II pierdea ultima bătălie cu habsburgii (1711, Satu Mare), arhitectul italian Giovanni Morando Visconti întocmea planul topografic al Alba Iuliei. Comandantul trupelor imperiale din Transilvania, generalul Steinville era nerăbdător să înceapă construcția noii fortificații. El și luase măsuri pregătitoare fiind desființate cartierele din zona vechii cetăți, dărâmate construcțiile vechii Mitropolii ortodoxe a Transilvaniei (inclusiv biserica de zid ctitorită de Mihai Viteazul) ș.a.m.d.

Începerea construcției, în primăvara anului 1714 nu se putea face fără avizul prințului Eugeniu de Savoia, aureolat de strălucitele victorii împotriva Imperiului Otoman. Acesta sosește la Alba Iulia, cercetează planul noii cetăți bastionare și aprobă, pe 18 aprilie 1714, începerea lucrărilor. Cu toate acestea Steinville primește confirmarea că planurile lui Visconti au fost reținute de Consiliul de război abia în 27 octombrie 1714. Dar, cum birocrația era bine înrădăcinată și în imperiul habsburgic va mai trece un an până la punerea pietrei de temelie a cetății: 3 noiembrie 1715. Visconti v-a muri la Alba Iulia, în 1717, și va fi înmormântat în catedrala ”Sf. Mihail”.

Refăcută astăzi, după planurile originale, cetatea bastionară poate fi admirată în toată splendoarea ei.

Prințul Carol (viitorul rege al României) aflat în vizită în Transilvania, pentru a vedea modul de formare a armatei românilor ardeleni, ajunge, pe 10 aprilie 1919, la Alba Iulia. O mulțime de ”popor” îl întâmpină cu căldură pe moștenitorul tronului. Primarul orașului, Camil Velican îi adresează salutul spunând ”Bine ai venit pe pământul moștenirii Tale”.

La rândul său Carol răspunde ”Am venit să văd noua armată română care se formează, și faptul acesta este chezășia cea mai sigură că Unirea proclamată va deveni veșnică”.

O săptămână mai târziu Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia v-a participa la ofensiva armatei române împotriva armatei roșii ungare a lui Bela Kun. Ostașii acestui regiment vor fi părtași la consolidarea prin luptă a Unirii de la 1 Decembrie 1918. Și ei, ce veneau cu mândrie din capitala Unirii, vor mărșălui triumfători pe străzile Budapestei…