În bombardamentul aviației americane, din 4 aprilie 1944, asupra Gării de Nord din capitală își pierdea viața Irineu Felea preot, luptător pentru Întregirea Neamului. Născut la Ciuruleasa, viitorul protosinghel (din naștere botezat Ioan), a urmat cursurile școlare la Brad, Beius, Năsăud, Blaj, a terminat Facultatea de Teologie din Cernăuți (unde și-a luat și doctoratul, în 1909). Este preot militar și totodată organizatorul Legiunii Voluntarilor Români din Italia (1918 – 1919). Este trimis de către Guvernul României Mari (1919 – 1923) în Italia, ca responsabil al Crucii Roșii românești pentru aducerea osemintelor ostașilor români din Ardeal și Bucovina (căzuți pe frontul italian) sau amenajarea unor cimitire pentru aceștia.

A fost președinte al ”Asociației voluntarilor ardeleni din Primul Război Mondial”; Spiritual și subdirector al Internatului teologic din București, preot la Biserica ”Radu Vodă” din capitală. În anul 1940 a fost călugărit la Mănăstirea Sinaia primind numele de Irineu. Opera: ”Simboluri liturgice” (Arad, 1924), ”Convorbiri cu Dumnezeu și cu oamenii” (traducere din Constanzo Mignone), București, 1930; Studii, articole și predici publicate în ”Revista teologică”, ””Telegraful român”, ”Biserica și Școala”, ”Foaie drecezană”, ”Tribuna”, ”Tribuna poporului”, ”Universul”, ”Cultura poporului”.

O boală nemiloasă i-a curmat viața la nici 49 de ani. A ars ca o flacără, fulminant, stinsă rapid de Destin. Eugen Curta a fost inginer de profesie dar prozator de vocație. A debutat într-un volum colectiv ”DEBUT `86” fiind remarcat de Eugen Uricaru. Din 1991 când îi apare volumul ”Din nou despre Dragoste” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca) până în 2007 când vedea lumina tiparului cartea ”Mâine se va naște bunicul meu” (Ed. Genesis) – cuprinzând 3 (trei) piese de teatru, Eugen Curta ”explodează” în proza românească, impunându-se ca o voce puternică și autoritară a literaturii contemporane. S-a născut în Galtiu, sat cu rezonanță în lupta pentru unitatea națională fiind (nu-i așa) consătean cu fotograful Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ”Spiritul satului natal i-a marcat existența ca prozator. Inginer informatician la Romtelecom Alba și-a descoperit vocația de scriitor debutând în revista ”Vatra”. Din 1991 până la prematura trecere a stixului a fost redactor și secretar de redacție al prestigioasei reviste ”Discobolul”. În 1996 este primit ca membru în Uniunea Scriitorilor din România (filiala Târgu Mureș), trecând apoi (ca membru fondator) în U.S.R. Alba – Hunedoara. Are trei premii ale U.S.R.: 1996 pentru romanul ”Anotimp pentru doi”; 2001 pentru volumul ”Trenul fără sfârșit” și 2004 pentru ”Misoginul Îndrăgostit”. A reprezentat U.S.R. la întâlniri în străinătate: Franța, Elveția, Germania, Anglia. A publicat, în afara volumelor mai sus amintite: ”În absența unui personaj secundar” (Ed. Calende, 1993); ”Penultimul Don Juan” (Ed. Genesis, 2005); ”Celelalte lumi” (Ed. Genesis, 2006).

Referințe critice: Aurel Pantea, Eugen Unicaru, Ion Simuț, Cornel Moraru, Al. Th. Ionescu, Nicoleta Ghinea (România Literară), Bianca Burta (Observatorul Cultural), Ioan Nistor, Lucian Bâgiu, Alexandru Ciocan.

Ar fi împlinit 55 de ani… dar Timpul nu a mai avut răbdare. Proza românească a pierdut un mare talent, iar noi, cei care l-am cunoscut, un mare Prieten.

În urmă cu 230 de ani ”moțul de cremene”, HOREA, era primit în audiență de ”drăguțul” de împărat, la Viena. Evenimentul a intrat în istorie și legendă. În istorie pentru că este consemnat în documentele aulice. În legendă pentru că toți participanții la răscoală, audiați de autorități au făcut referire la această întâlnire istorică. Aflat, pentru a treia oară în capitala imperiului Horea prezenta împăratului plângerile, doleanțele, dorurile moților. Cele de atâtea ori scrise în jalbele adresate Curții de la Viena și rămase fără răspuns. Împăratul, care nu-i prea avea nici el la suflet pe nemeșii unguri, l-a ascultat pe Nicola. Urs din Fericetul Râului Mare (care cunoștea, se pare limba de la Curtea Vieneză). Horea i-ar fi cerut împăratului să-i îngăduie să-i stârpească pe nemeși. Iosif al II-lea i-ar fi spus: Fă-o! Chiar dacă potentul împărat a negat (după tumult) că ar fi aprobat acest demers faptele și logica spun altceva. În 13 aprilie Horea ar fi primit ( ca dovadă a aprobării) de la Iosif al II-lea un înscris și o cruce de aur. Interesant este că TOȚI martorii audiați de comisiile însărcinate cu ancheta, au declarat că urmau să se întâlnească la Alba Iulia cu CĂPITANUL HOREA (supremul căpitan) care le va arăta o SCRISOARE și O CRUCE de AUR primite de la împărat: ceea ce echivala, nu-i așa, cu o împuternicire. Ba, mai mult, răsculații – convinși că au aprobarea împăratului – nu au atacat proprietățile ce aparțineau acestuia.

Nici istoria, nici arhivele (poate!) nu vor putea clarifica vreodată ce s-a discutat la această întâlnire. Fapta rămâne Răscoala condusă de Horea (care a procedat cu cinci ani Marea Revoluție Franceză – luată ca reper pentru începutul istoriei moderne a umanității, a produs un adevărat seism social și național, spărgând tiparele unei lumi închistate, incapabile să înțeleagă ”mersul lumii”. Horea (Rex Daciae) a intrat în istorie și în legendă. Este un reper pentru cei ce au fost pentru, pentru cei ce sunt și sperăm pentru cei ce vor veni după noi.

La sfârșitul lunii martie 1919 se încheie procesul de instalare a administrației românești în județul Alba (în granițele lui de atunci). Perioada care a urmat actului de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia a fost destinată unificării administrativ-instituționale și legislative a României Mari. Rolul de a înfăptui acest deziderat va reveni Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria.

Acest organism, în fapt un ”guvern” al ținuturilor ce au votat unirea cu vechiul Regat, a fost creat în ziua de 2 decembrie 1918 în prima ședință, de după proclamarea unirii, de Marele Sfat Național ales în Sala Unirii. În acea ședință ce a avut loc în clădirea tribunalului din Alba Iulia (actualul Palat Administrativ) au fost aleși cei 15 membrii ai Consiliului Dirigent; președinte Iuliu Maniu, vicepreședinți: Vasile Goldiș, Al. Vaida – Voievod, Ștefan Cicio Pop și Aurel Vlad. Au fost înființate 12 resorturi (nu ministere) și stabiliți șefii de resort (nu miniștrii). Consiliul Dirigent era constituit în conformitate cu punctul II al Rezoluției Adunării Naționale de la Alba Iulia. El trebuia să organizeze în Transilvania, în cadrul unei autonomii provizorii (până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal) o viață de stat românească și să întreprindă măsurile necesare, în toate compartimentele menite să conducă la unificarea deplină cu Patria Mamă. Dintre aceste măsuri menționăm câteva: noile provincii unite cu Regatul român sunt împărțite în 23 de județe (19 ianuarie 1919) printre care și județul Alba; sunt statuate denumirile românești în administrație și justiție (județ, plasă, oraș cu consiliu, prefect, subprefect, protonotar, notar, etc. (30 ianuarie 1919); în toate serviciile publice se introducea obligatoriu limba română ca limbă oficială; au fost numiți, în județele nou înființate, prefecți români, la Alba dr. Ioan Pop.

O importanță deosebită a revenit resortului justiției condus de dr. Aurel Lazăr care trebuia să preia instanțele de judecată (Curți de Apel, tribunale de ocol etc) în condițiile menținerii în vigoare a legilor emise înainte de 1 Decembrie 1918 în interesul ordinei publice și pentru asigurarea continuității de drept. Și în județul Alba, ca în întreaga Transilvanie, vechile autorități susținute și încurajate de Budapesta, s-au opus prin toate mijloacele, preluării instituțiilor statului de către autoritățile românești.

Tribunalul din Alba Iulia va fi preluat la 13 martie 1919 de noul președinte Victor Constantinescu (Judecătoria Alba Iulia de către Semproniu Muntean). Au urmat judecătoriile din Sebeș (15.03.) Aiud (reședința județului, 20.03.) Blaj (23.03.) Câmpeni (25.03.).

Județul Alba a fost prima structură administrativ-teritorială în care Consiliul Dirigent încheia acțiunea de instalare a instituțiilor românești și de aplicare a Hotărârilor de la Alba Iulia.

Puternica cetate bastionară din Alba Iulia a fost asediată o singură dată în existența ei ca bastion militar habsburgic și austro-ungar. Episodul a avut loc în primăvara și vara anului 1849. În ziua de 26 martie cetatea era împresurată de armata revoluționară comandată de generalul Iosif Bem. În interiorul fortificației se aflau vreo 2500 de soldați din regimentele de graniță din Năsăud și Orlat și din ostași ce s-au retras din fața dușmanului în cetatea albaiuliană.

Alba Iulia, alături de Munții Apuseni apărați de moții lui Avram Iancu, erau singurele zone libere din Transilvania după ce trupele maghiare cuceriseră Sibiul la 11 martie 1849. Cetatea este somată să se predea, dar refuză. Austriecii distrug podul de peste Mureș, fac rechiziții pregătindu-se pentru iminentul asediu. Trupele maghiare erau conduse de baronul Kemeny, iar prezența lui Iosif Bem a întărit moralul asediatorilor. Comandantul cetății refuză cooperarea cu Avram Iancu dispus să despresureze fortificația. Episoadele luptei merită menționate în punctele ei importante: 17 mai: 800 de români, conduși de Axente Sever coborând dinspre pădurea Mamut risipește avangarda maghiară din apropierea depozitului de pulbere și intră în cetate. Ei sunt hrăniți, le sunt reparate armele și 200 de lăncieri primesc arme de foc; în 25 mai este formată ”oastea populară” din cele patru companii de români, li se înmânează drapelul de luptă și sunt trimiși în munți să se alăture lui Avram Iancu.

Consiliul militar al cetății scăpa elegant de atâtea guri ce trebuiau hrănite în condițiile lipsei de alimente din cetatea împresurată. În zilele de 24, 25, 26 iunie cetatea este bombardată, este incendiată, iar o parte a Arsenalului, locuințe, depozitele de alimente, monetăria de stat suferă serioase stricăciuni.

Cetatea va rezista și va fi despresurată de armata rusească a generalului Luders și cea a lui Avram Iancu. În Parcul Custozza, monumentul închinat colonelului Ludwig Von Losenau, comandantul regimentului de cavalerie ușoară de la Alba Iulia, căzut în 9 februarie 1849 la podul de la Simeria, amintește de anul primului și ultimului asediu din istoria cetății bastionare.

Născut la Benic, mort la Brașov. A urmat școala primară în satul natal, gimnaziul la Alba Iulia, Blaj și Cluj, studii universitare de drept la Cluj și Sibiu. A fost procuror șef al districtului Făgăraș, apoi șef de serviciu în cadrul Ministerului Instrucțiunii Publice (timp de 40 de ani). A fost redactor la ”Orientul latin”, ”Românul” și ”Gazeta Transilvaniei”. Are contribuții importante în cercetarea etnofolclorică. A editat (împreună cu G. Candrea) ”Rotacismul la moți și istrieni”, București 1886 și ”Românii din Munții Apuseni (Moții) (în 1888). Este prima lucrare din istoria etnofolclorului românesc, monografie premiată de Academia Română cu premiul ”Ion Heliade Rădulescu”. Apreciat de Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Oameni care au fost”.

S-a născut la Miercurea Sibiului. Imediat după nașterea sa părinții s-au mutat la Alba Iulia. În anul 1905 este elev la Școala de arte și meserii de la Zlatna. Profesor universitar la Academia de arte frumoase din București, membru corespondent al Academiei Române. Autor al unor lucrări de o mare expresivitate cu un extraordinar simț al plasticității formelor și al monumentalului. Participă la primul război mondial fiind mobilizat cu gradul de locotenent pe lângă grupul de artiști de la Marele Cartier General al armatei române. Aderă, în 1918, la grupul ”Arta română” înființat la Iași. Opera: Busturile lui George Coșbuc (Sibiu) B.Șt. Delavrancea, V. Eftimiu (București), V. Hugo, Moliere, Aristide Demetriad (București), Șt. O. Iosif (Brașov), Monumentul 1907 (Buzău). Monumentul lui Avram Iancu la Câmpeni (1927) Marele premiu la Paris (1937) pentru relieful ”Dragoș Vodă și Zimbrul”; Premiul internațional la New York pentru altorelieful ”Cultura” (1939); Premiu național pentru sculptură (1945); Premiul de stat (1956); Maestru emerit al artei; Artist al poporului (1957). Majoritatea lucrărilor sale se află în Muzeul Medrea din București. În anul 2011 în curtea Liceului din Zlatna a fost dezvelit un bust al lui Corneliu Medrea. A trecut la cele veșnice în urmă cu 50 de ani și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Născut la București, mort în penitenciarul din Aiud. Studii la Facultățile de Filozofie și Litere, Drept din București. Doctoratul la Paris (1927) în studii economice și politehnice. Carieră: didactică universitară (Facultatea de Litere, Școala Superioară de Asistență Socială, catedra de etică la Universitatea din București); în administrația publică (Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Vămilor, Direcția Datoriilor Publice); culturală la Institutul Social Român, Consiliul Social Român de Statistică, Cercul ”Criterion”, Institutul ”V. Madgearu”, revista ”Izvoarele de filozofie”. Se remarcă printr-o intensă activitate de doctriă politică, filosofică, economică, sociologică, de critică literară. A publicat peste 140 de lucrări din domeniile mai sus enumerate. Câteva titluri: ”Logos și eros”, ”Logos și eros în metafizica creștină” (ambele în 1932), ”Creștinul în lumea modernă” (1935), ”Două tipuri de filozofie medievală” (1942), ”Dimensiunea românească a existenței”, ”Războiul pentru întregirea neamului” ș.a.

Este arestat de securitate și judecat în procesul Antonescu. Condamnat la 8 ani de închisoare (Arsenal, Văcărești, Jilava) moare în temnița Aiudului, înscriindu-se în lungul șir de valori ale culturii naționale exterminate de ciuma roșie. În februarie 2014, Mircea Vulcănescu primește, post-mortem, titlul de cetățean de onoare al municipiului Aiud.

Născut în localitatea Bobaița (Mehedinți), decedat la Alba Iulia. Student la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București (1927 – 1931), specializare în arheologia clasică la Paris cu savantul Jerome Carcopino; profesor la Liceul ”Traian” din Deva (1934 – 1938).

În 1938 se stabilește la Alba Iulia la propunerea lui Nicolae Iorga care îl recomandă pentru postul de director al Muzeului regional Alba Iulia pe care-l organizează și conduce timp de un deceniu (1939 – 1949); este organizator al Muzeului raional Sebeș (1955 – 1957); este organizatorul Bibliotecii Muzeului, a Bibliotecii publice din Alba Iulia (actuala ”Lucian Blaga”), a amarului ”Apulum”. A condus săpături arheologice în siturile de la Petrești (împreună cu fratele său Dumitru Berciu au botezat cultura cu ceramică pictată cu numele localității Petrești), Ighiel, Ighiu, Țelna, Cetea, Piatra Craivii, Căpâlna ș.a.

Studii privind prima și a doua vârstă a fierului; riturile funerare la daco-romani, castrele și așezările romane de la Apulum și Drobeta.
Publică, numeroase studii în: Apulum, Dacia, S.C.I.V., Acta Musei Napocensis, Revue Roumaine d`Histoire. Colaborează la editarea volumelor de Istoria României (vol. I) și ”Repertoriul arheologic al României”.

Într-un articol publica în ziarul ”Unirea” (1969), Ion Berciu își exprima optimismul privitor la instituția pe care a organizat-o și condus-o: Muzeul din Alba Iulia ”Lărgindu-și mereu orizontul și adâncindu-și continuu preocupările științifice, culturale și educative, această instituție va continua să-și îndeplinească menirea sa, din devotament și pasiune”.

Își doarme somnul de veci la Țelna alături de soția sa originară din acest sat.